“Sinele: Realitate şi Subiectivitate” concluzionează prezentarea unei de mult prezise înaintări în cunoaşterea umană. Explică şi descrie substratul şi esenţa conştiinţei aşa cum a evoluat de la prima apariţie ca viaţă pe Pământ şi până la formarea egoului uman, şi mai departe, transcendenţa ego-ului către Realiatea Iluminării şi Prezenţa Divinităţii.

Pe o scară de referinţă a nivelelor conştiinţei care calibrează nivelul adevărului de la 1 la 1000, Putere versus Forţă calibrează la 850, Ochiul Sinelui la 980 iar volumul final al acestei trilogii, Sinele, calibrează la 999,8.

Claritatea nemaiîntâlnită şi luciditatea cu care este prezentat acest subiect atât de special facilitează înţelegerea cititorului.

Unii oameni simt prezenţa Dr. Hawkins ca fiind prezenţa unui Bodhisattva. Un Bodhissatva lucrează pentru a depăşi imperfecţiunile la nivelul Pământului şi lucrează cu civilizaţia ca un întreg, eliminând balastul care nu ne serveşte,  sporind ceea ce avem nevoie pentru ne întări.

În prezentarea sa, Dr. Hawkins descrie stări avansate de conştiinţă şi calea către iluminare. Natura conştiinţei este descrisă în termeni care recontextualizează şi simplifică procesul spiritual. Realitatea nonlineară a iluminatului este prezentată astfel încât să poată fi înţeleasă de mintea raţională.

Această expunere a stării iluminării este atât unică, cât şi explicită, neascunzând sub masca unor generalităţi spirituale nimic din particularităţile iluminării, aşa cum întâlnim în stilul lucrărilor clasice spirituale tradiţionale. Analizând natura de bază a gândirii umane şi structura ego-ului însuşi, Dr. Hawkins pune la dispoziţia oricui cheia pentru a trecerea dincolo de ultima barieră întru avansarea civilizaţiei şi ştiinţei; el detaliază modul în care oricine poate să rezolve pentru sine una cele mai importante dileme ale omenirii, cum să determine pe loc adevărul de falsitate din orice afirmaţie sau fapt. Apoi explică şi descrie procesul înaintării către potenţialul ultim.

În cazul cărţii de faţă, asa cum s-a întâmplat şi prin citirea volumelor Putere versus Forţă şi Ochiul Sinelui, nivelul conştiinţei cititorului cunoaşte o creştere măsurabilă prin simpla expunere la subiectele abordate, ce sunt prezentate în câmpul puternic al contextului.

Conflictul este rezolvat în chiar mintea studentului prin intermediul unei recontextualizări care soluţionează dilema. Neînţelegerile şi adversitatea pot fi rezolvate prin identificarea poziţionalităţilor eului, ceea ce constituie fundamentul suferinţei umane.

Fragment din Capitolul 1

Profesori şi studenţi

 
 
î: Cum îmi dau seama dacă merg în direcţia corectă?

R: Direcţia este un concept linear. Ceea ce vă întrebaţi, probabil, este dacă drumul pe care îl urmaţi este potrivit şi valid. Aceasta este o întrebare importantă şi reprezintă o dovadă de modestie în cadrul conştientizării de către eu/minte a incapacităţii sale de a deosebi adevărul de falsitate. Nivelul conştiinţei oricărei învăţături sau a oricărui învăţător din trecut sau din prezent poate fi verificat. De asemenea, cu ajutorul testului kinesiologic, se poate verifica dacă drumul urmat este cel potrivit.

 î: De ce există atât de multe descrieri diferite ale lui Dumnezeu?

R: Aceste descrieri reflectă capriciile proiecţiilor antropomorfice ale eului. Din cauza limitărilor sale inerente, eul nu îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul experienţei. Dumnezeu reprezintă subiectivitatea absolută care fundamentează existenţa şi capacitatea de conştienţă. Dumnezeu transcende timpul, spaţiul sau caracteristicile umane. De-a lungul istoriei, toate descrierile fiinţelor iluminate cu privire la Realitatea Ultimă au fost identice. Nu există decât o singură Realitate Supremă.
        Zeii mitici ai culturilor antice, asemenea semi-zeilor şi zeităţilor, aveau domenii sau funcţii limitate, cum ar fi zei ai fertilităţii, ai naturii sau ai recoltei. în locul Realităţii Divine au fost fabricate pseudo-zeităţi ce prezentau limite evidente care, prin definiţie, le-ar fi eliminat şansa de a fi Zeul suprem al Creaţiei.
    întrucât Divinitatea sau Dumnezeul nemanifestat transcende orice fel de descriere, Realizarea Supremă este radicală şi pur subiectivă, fiind lipsită de orice fel de conţinut. Conştientizarea divinităţii absolute a Infinitului Suprem ar fi inacceptabilă pentru entităţile ce sunt înşelate în pretinderea dumnezeirii. Putem afirma apoi că o zeitate falsă este o entitate care a refuzat adevărul în favoarea puterii, mândriei şi a controlului asupra celorlalţi, una care a cedat în faţa erorii luciferice ce proclamă că eul este Dumnezeu (i.e., megalomanie). La baza acestei erori stă lipsa disponibilităţii de a abandona suveranitatea eului Totalităţii lui Dumnezeu.

Realitatea Absolută nu are nici un fel de nevoi, deoarece deja este Tot Ceea Ce Este. Puterea însăşi nu are nici o nevoie de putere. Puterea Infinită nu are nici un fel de nevoie de a controla ceva. Prin analogie, cerul nu are nevoie de nori, dar nici nu îi creează sau distruge. Norii apar în cadrul spaţiului său atotcuprinzător şi lipsit de limite. Cerul nu ucide norii, nu se răzbună pe aceştia şi nici nu-i pedepseşte. Cerul oferă egalitate tuturor norilor, precum şi contextul pentru formarea sau dispariţia aparenţei lor perceptuale.

î: Descrierea lui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă sună aproape impresonal.

R: Eul gândeşte în termeni de relaţionare şi de aceea contextualizează o relaţie între două fiinţe separate. Copilul din structura eului speră că Dumnezeu va fi asemenea unui superpărinte ideal. Totuşi, odată cu această descriere apare şi reversul medaliei, reprezentată de teama de a nu-l nemulţumi pe acest părinte.

în contrast cu percepţiile eului despre Dumnezeu, Realitatea Absolută a Sinelui reprezintă manifestarea lui Dumnezeu ca însăşi esenţa existenţei. Iubirea Prezenţei este extrem de personală şi experimentată ca o pace şi o securitate infinită, ca o siguranţă a eternităţii care exclude orice posibilitate a unui „sfârşit“ imaginar care să fie temut. Dumnezeul Prezenţei completează bucuria desăvârşirii. Iubirea nu este o „calitate“ a lui Dumnezeu, ci este însăşi esenţa Acestuia. Pentru Prezenţă nu există nici un sentiment al „altcinevacităţii“. Dumnezeu reprezintă Realitatea atotcuprinzătoare a prezentului fără sfârşit. Nu există nici un „altul“ de care să ne temem sau pe care să îl mulţumim.

Prin analogie, soarele nu se joacă de-a v-aţi-ascunselea în momentul în care norii credinţelor eului sunt înlăturaţi. Se descoperă că, de fapt, soarele strălucise în tot acest timp. Lumina şi căldura soarelui radiază pentru că reprezintă esenţa şi calitatea înnăscută şi intrinsecă a acestuia. Spre deosebire de soarele Pământului, Soarele Dumnezeiesc este permanent. Pentru Infinit, apariţiile şi dispariţiile universurilor nu prezintă nici o semnificaţie. Ceea ce constituie Sursa vieţii şi a universului nu se supune apariţiei şi dispariţiei. Gloria şi strălucirea lui Dumnezeu nu are nici un fel de cerinţe.

 î: Care este antidotul îndoielii?

R: Conştienţa lui Dumnezeu este umbrită de cinism, scepticism, precauţie raţională, negativism sau chiar ignoranţă. Adesea, motivul fundamental dezvăluie răspunsul. Eului nu îi place să-i fie schimbată imaginea despre lume, nici măcar să fie adusă în discuţie. Din teamă, îşi protejează paradigma asupra realităţii. Se poate simţi ameninţat de informaţii contradictorii şi poate deveni defensiv deoarece este pus într-o lumină „proastă”. De asemenea, îi displace să îşi asume responsabilitatea pentru opiniile sale deoarece, făcând aceasta, i s-ar putea imputa că aceste opinii sunt menţinute prin alegere.

Conflictul poate apărea datorită loialităţilor religioase sau de grup, respectiv  datorită tradiţiilor etnice sau de familie. Cu toate acestea, loialitatea căutătorului spiritual cu adevărat angajat nu se poate manifesta decât faţă de Dumnezeu. De asemenea, îndoiala poate fi un semnal sănătos, care anunţă că individul în cauză se află într-un loc greşit din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce naivitatea se disipează în maturitatea spirituală, discernământul poate emite un semnal de avertizare. Dacă apar îndoieli, este bine întotdeauna să vă opriţi. De asemenea, se poate întâmpla ca la un moment dat să depăşiţi grupul pe care-l frecventaţi sau învăţătura împărtăşită; atunci înseamnă că este timpul să mergeţi mai departe.

îndoiala poate fi motivată de teama că poate surveni o pierdere a identităţii obişnuite de sine sau a credinţelor adoptate. Pentru a risipi orice urmă de îndoială, nu trebuie decât să identificăm motivaţiile, putând utiliza testarea kinesiologică drept mijloc de verificare. Graţie răspunsurilor sale simple (prin „da“ şi „nu“), testul kinesiologic este atât de rapid şi exact, încât fiabilitatea sa este limitată doar de modalitatea corectă de a pune întrebările şi de respectarea regulilor de bază. Chiar şi schimbarea unui singur cuvânt (pe motiv că ni s-ar putea părea irelevant), poate genera un răspuns total diferit. De aceea, este recomandat să puneţi o serie de întrebări pe care apoi să le verificaţi. în cazul apariţiei unei discrepanţe, fie ea şi aparentă, chestionarea viitoare va dezvălui sursa erorii. Afirmaţiile neatente pot conduce la răspunsuri înşelătoare.

De exemplu, nivelul conştiinţei lui Carl Jung fusese calibrat, de-a lungul anilor, aproximativ la valoarea 520. Un intervievator a afirmat: „Carl Jung calibrează peste nivelul 500“, dar răspunsul obţinut a fost „Nu“. în momentul în care întrebarea a fost reformulată în: „Carl Jung a calibrat peste nivelul 500“, răspunsul a fost „Da“. Răspunsul pentru „Jung calibrează peste nivelul 500“ a fost negativ, pur şi simplu, deoarece Carl Jung a decedat.

Pentru a verifica valoarea unui învăţător sau a unei căi spirituale, cel mai important lucru care trebuie aflat este dacă acestea calibrează peste nivelul 200. Pentru fiecare nivel există învăţători şi învăţături valide. O învăţătură care calibrează în marjele nivelului 300 susţine disponibilitatea şi utilizarea puterii personale cu entuziasm. Uneori, un grup entuziast şi angajat se poate dovedi mult mai de ajutor decât citirea unor texte avansate. Dacă există un decalaj prea mare între nivelul discipolului şi cel al învăţătorului, o cantitate mare de informaţie se poate pierde sau poate să nu fie asimilată.

Un înţelept iluminat se poate afla la un nivel foarte înalt al conştiinţei, şi totuşi poate să nu fie capabil să emită învăţături, aşa cum faptul de a fi un mare pianist nu presupune neapărat şi abilitatea de a fi un bun profesor de pian. Pe lângă virtuozitate, este nevoie şi de alte abilităţi pentru a fi capabil să oferi învăţături.

Un învăţător perfect ar trebui să aibă răbdarea de a explica adevărurile diverselor nivele prin contextualizarea lor într-o asemenea manieră, încât să devină auto-evidente. Această capacitate presupune că învăţătorului îi sunt familiare atât toate nivelele de conştiinţă, cât şi toate problemele ce apar în fiecare nivel. în plus, învăţătorul ajută la rezolvarea dualităţilor şi poziţionalităţilor inerente fiecărui nivel, precum şi a perechilor de contrarii ce rezultă de aici.

Cunoştinţele învăţătorului trebuie să provină numai din revelarea interioară a adevărului, ce însoţeşte iluminarea şi reprezintă semnul distinctiv al acesteia. Acest lucru are drept rezultat o certitudine inconfundabilă şi o autoritate înnăscută, pe care numai adevărul absolut o poate transmite. Adevăratul învăţător clarifică ceea ce este cunoscut prin intermediul Prezenţei (denumită în mod clasic, Purusha). Sursa înţelegerii învăţătorului nu provine din exterior. Prin urmare, citatele din învăţăturile maeştrilor faimoşi ai istoriei sunt utilizate doar în scopul clarificării şi familiarizării ascultătorului. învăţătorul iluminat nu are nevoie de confirmări exterioare.

învăţătorul ideal identifică nivelul adevărului ce este rostit. în actuala comunitate spirituală, acest nivel poate fi identificat în mod precis, prin intermediul calibrării kinesiologice a adevărului. Sursa înţelegerii învăţătorului este sacră, neavând astfel nevoie să fie apărată. Adevărul spiritual este complet prin el însuşi, deoarece se sprijină pe propriul merit. Este auto-evident şi nu necesită nici un fel de dovezi sau acord exterior. Subiectivitatea absolută a adevărului revelat exclude orice consideraţii sau incertitudini, ce izvorăsc numai din eu. în momentul în care eul se prăbuşeşte, orice neînţelegere încetează şi este înlocuită de linişte. îndoiala este eul. Se poate afirma că eul este, în primul rând, o structură complexă a îndoielii, ce se menţine fabricând probleme, întrebări şi distrageri interminabile şi de nerezolvat. în momentul în care este confruntat cu certitudinea copleşitoare a Adevărului Absolut, aşa cum este reflectat din Sine, eul se prăbuşeşte şi moare literalmente. De fapt, aceasta este singura moarte posibilă şi numai sinele iluzoriu este vulnerabil în faţa ei.

PUTERE VERSUS FORŢĂ
Determinanţii ascunşi ai comportamentului uman

Dr. DAVID R. HAWKINS, doctor în medicină şi filosofie, este un renumit conferenţiar şi expert în procesele mentale. Apariţiile sale la televiziune includ printre altele The MacNeil/Lehrer News Hour şi The Today Show. Ales membru pe viaţă al Asociaţiei Psihiatrice Americane, el a început să practice psihiatria în 1952; continuând să asiste pacienţii cu nevoi speciale şi după ce a renunţat la consultaţiile de la cabinetul său new-yorkez pentru a se dedica muncii de cercetare.

 Dr. Hawkins este autorul a numeroase lucrări ştiinţifice şi materiale video; este co-autor (alături de laureatul premiului Nobel, Linus Pauling) al studiului novator Orthomolecular Psychiatry (Psihiatria Ortomoleculară), apărut  în 1973.  Activitatea sa terapeutică şi didactică este menţionată în Who’s Who in America.

în prezent este directorul Institutului pentru Cercetări Teoretice Avansate.

 Cercetările doctorului Hawkins cu privire la natura conştiinţei au condus la publicarea dizertaţiei sale de doctorat „Analiza cantitativă şi calitativă şi calibrarea nivelelor conştiinţei umane”. Aceasta a constituit baza ştiinţifică de la care a fost scrisă cartea Putere versus Forţă: o anatomie a conştiinţei, devenită ulterior text universitar. Cartea a fost publicată în numeroase ediţii străine şi a figurat în topul primelor zece cărţi cel mai bine vândute în multe ţări, fiind salutată de mulţi lideri mondiali şi laureaţi ai Premiului Nobel, printre care şi Maica Tereza.
       

Imaginaţi-vă ce ar fi dacă aţi avea acces la un răspuns simplu, prin da sau nu, la orice întrebare pe care aţi dori s-o puneţi? Un răspuns adevărat şi demonstrabil.

La orice întrebare.

Gândiţi-vă la asta.

-         din Cuvânt înainte

Noi credem că trăim în virtutea unor forţe pe care le controlăm, dar, de fapt, suntem guvernaţi de o putere necunoscută, asupra căreia nu avem nici un control.  -   din Prefaţă

“…..deosebit de actuală….o contribuţie semnificativă pentru înţelegerea şi abordarea problemelor contemporane.”

-         Lee Iacocca

“apreciez în mod special prezentarea cu privire la influenţa câmpurilor de atracţie în domeniul afacerilor”

-         Sam Walton

(fondatorul Wal-Mart)

“O scriere deosebită….răspândiţi bucurie, iubire şi compasiune prin cărţile domniei voastre. Rezultatul acestora este, după cum o ştiţi, pacea…”

-         Maica Tereza

“Extraordinar! O capodoperă! Fructul muncii de o viaţă!”

-         Sheldon Deal

Preşedintele colegiului Internaţional de Kinesiologie Aplicată

Fie ca e vorba de întrebarile care ne framânta pe toti într-un anumit moment al vietii “Oare prietena mea se vede cu vreun alt tip?” (Da/Nu) “Oare copilul spune tot adevarul cu privire la situatia sa scolara?” (Da/Nu) sau de chestiuni mai complexe ca: “Oare aceasta este o investitie sigura?” (Da/Nu) sau “Aceasta cariera merita sa fie urmata?” (Da/Nu).

Ce-ar fi daca fiecare dintre noi am avea aceasta posibilitate?

S-ar impune imediat implicatii uluitoare.

Gânditi-va din nou.

Ce s-ar întâmpla cu greoiul si - mult prea adesea - fragilul si imperfectul nostru sistem judiciar, daca ar exista un raspuns clar si confirmabil la întrebarea, “Oare X este vinovat de acuzatiile care-i sunt aduse?” (Da/Nu).

Ce s-ar întâmpla cu politica, daca ne-ar sta în masura sa punem întrebarea, “Candidatul X are de gând oare sa-si îndeplineasca cinstit promisiunile pe care le-a facut în campanie?” (Da/Nu) – si am primi cu totii acelasi raspuns?

Si ce s-ar întâmpla cu publicitatea, cu retorica?

Ati prins ideea. Dar nu e vorba numai de atât. Ce-o sa se întâmple cu  nationalismul? (“Oare natiunea X este cu adevarat dedicata democratiei”)? Cu guvernul? (“Aceasta lege chiar vine în întâmpinarea intereselor cetatenilor”)?

Daca este adevarat, asa cum se spune, ca omul a învatat sa minta la numai o ora dupa ce a învatat sa vorbeasca, atunci un fenomen de genul celui pe care-l aducem în discutie ar constitui geneza celei mai fundamentale schimbari în domeniul cunoasterii umane, de la începuturile societatii pâna acum. Transformarile pe care le-ar implica – începând de la domeniul comunicarii pâna la etica (de la conceptul fundamental al acesteia, pâna la fiecare detaliu al existentei noastre zilnice) – ar fi atât de profunde, încât e dificil chiar sa ne imaginam ce viata ar aparea în noua era a adevarului care ar urma. Lumea pe care o cunoastem acum ar fi schimbata din temelii, într-un mod ireversibil.

kinesiologie: - substantiv. Studiul muschilor si a miscarilor acestora. [din grecescul kinesis, miscare (kinein, a misca) + sufixul -logie].1

Studiul kinesiologiei a intrat pentru prima oara în atentia stiintei în a doua jumatate a secolului XX, prin intermediul cercetarilor doctorului George Goodheart, care a deschis calea specialitatii pe care tot el a numit-o kinesiologie aplicata. Dr. Goodheart a descoperit faptul ca stimulii fizici benigni – spre exemplu, suplimentele nutritive benefice – pot creste tonusul anumitor muschi indicatori, în vreme ce stimulii daunatori ar cauza acelorasi muschi o slabire imediata. Implicatiile acestei descoperiri au constat în faptul ca, la un nivel mult inferior constiintei conceptuale, corpul avea capacitatea de a “sti” ce este bun, respectiv rau si ca, totodata, prin aceasta tehnica a testarii muschilor, putea semnaliza acest lucru. Exemplul clasic, citat mai târziu în aceasta lucrare, este observarea unei slabiri universale a tonusului muschilor indicatori în prezenta îndulcitorilor artificiali, obtinuti pe cale chimica, si întarirea acelorasi muschi în prezenta unui înlocuitor natural si sanatos.

La sfârsitul anilor ‘70, doctorul John Diamond a perfectionat aceasta specialitate într-o noua disciplina pe care a numit-o Kinesiologie Comportamentala. Descoperirea novatoare a dr. Diamond a fost aceea ca tonusul muschilor indicatori se poate întari, respectiv slabi, în prezenta unor stimuli intelectuali sau emotionali negativi sau pozitivi, exact asa cum se întâmpla în cazul stimulilor fizici.2 Un zâmbet va va face sa aveti o reactie pozitiva atunci când sunteti testati. Afirmatia “te urasc” va va face sa încercati o senzatie de slabiciune.

Ceea ce pare sa actioneze este o forma a constiintei comune, spiritus mundi sau, dupa cum o numeste Hawkins, citându-l pe Jung, “baza de date a constiintei”. Fenomenul atât de obisnuit în cazul altor animale sociale – prin care, de exemplu, un peste care înoata la marginea unui banc de pesti se va întoarce instantaneu atunci când semenii sai fug din fata unui pradator aflat la un sfert de mila mai departe – apartine, de asemenea, într-un fel inconstient si speciei noastre. Pur si simplu, exista prea multe exemple (bine documentate) de indivizi ce au o familiaritate tainica cu informatii experimentate pentru prima data, pentru a nega ca ar exista si alte forme de cunoastere împartasita decât cele realizate prin intermediul ratiunii. Sau, mai simplu spus, aceeasi scânteie de întelepciune interioara subconstienta, ce poate deosebi cele sanatoase de cele nesanatoase, poate deosebi si adevarul de falsitate.

Un element foarte important al acestui fenomen este natura binara a raspunsului. Hawkins a descoperit ca întrebarile trebuie puse în asa fel încât raspunsul sa fie unul foarte clar, prin da sau nu, ca o sinapsa nervoasa care se deschide sau se închide, (asemanatoare celor mai primare forme de “cunoastere” celulara, asa cum fizicienii de vârf afirma ca este natura esentiala a energiei universale). Sa fie oare mintea umana, la nivel primar, un computer uluitor, legat de un câmp energetic universal, care stie mult mai multe decât crede ca stie?

Pe masura ce doctorul Hawkins îsi continua cercetarea, cea mai importanta descoperire a sa a constat într-un mijloc de a calibra scala relativa a adevarului. Prin intermediul acestui instrument, pozitiile intelectuale, afirmatiile ori ideologiile puteau fi masurate pe o scala de la 1 la 1000. Se putea întreba: “acest subiect (carte, filosofie, învatator) calibreaza la nivelul 200? (Da/Nu); la 250? (Da/Nu) ”; si asa mai departe, pâna la punctul în care calibrarea putea fi determinata precis. Implicatiile enorme ale tehnicii de calibrare au constat în faptul ca, pentru prima data în istoria umana, putea fi probata validitatea ideologica a oricarui subiect.

Printr-o munca de douazeci de ani de asemenea calibrari, Hawkins a putut analiza spectrul complet al nivelelor constiintei, dezvoltând o harta fascinanta a geografiei experientei umane. Aceasta „anatomie a constiintei” produce un profil al întregii conditii umane, permitând o analiza comprehensiva a dezvoltarii emotionale si spirituale a indivizilor, societatilor si a rasei în general. O viziune atât de profunda si de cuprinzatoare nu ofera doar un nou instrument de întelegere a calatoriei omului în univers, ci si un ghid care sa ne ajute pe fiecare dintre noi sa determinam unde anume ne aflam pe scara iluminarii spirituale.

Doctorul Hawkins reuneste în acest volum fructele unei munci de cercetare ce s-a întins pe decenii, abordând si subiectul descoperirilor revolutionare din domeniile fizicii avansate a particulelor si a dinamicilor nonlineare. Pentru prima data în istoria intelectuala a Occidentului, autorul acestei carti arata ca lumina rece a stiintei nu face decât sa confirme ceea ce misticii si sfintii au spus întotdeauna despre Sine, Dumnezeu, si adevarata natura a realitatii. Aceasta viziune asupra vietii, esentei si divinitatii prezinta o imagine a relatiei omului cu universul. Este o perspectiva unica prin faptul ca satisface atât sufletul, cât si ratiunea. Va stau la dispozitie aici multe fructe intelectuale si spirituale, dar înca si mai multe le puteti oferi voi însiva.

Dati pagina. Viitorul începe acum.

Cuvânt înainte - E. Whalen, Editor Bard Press Arizona, 1995

 Tereza.

Michael Talbot, un pasionat al legăturilor nevăzute dintre fizica cuantică şi spiritualitate, a pornit demersul acestei cărţi de la aceeaşi descoperire făcută în două domenii diferite de doi oameni de ştiinţă renumiţi, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra, un protejat al lui Einstein şi unul din cei mai respectaţi fizicieni de fizică cuantică din lume şi de neurofiziologul Karl Pribram de la Universitatea Standford, şi anume că universul poate fi o imensă hologramă creată în bună parte de mintea omenească.

Plecând de la această îndrăzneaţă descoperire, autorul cercetează şi găseşte posibile răspunsuri la multe întrebări nerezolvate ale fizicii, precum şi la mistere nerezolvate ca telepatia, ieşirea din corp, experienţele din preajma morţii, visele lucide ori vindecările miraculoase.

Bazată pe o meticuloasă cercetare ştiinţifică, precum şi pe o profundă înţelegere spirituală, această carte este o lectură fascinantă şi revelatoare, atât pentru “ştiinţificistul” însetat de palpabil, cât şi pentru cel ce “crede în ceea ce nu vede”. Este un adevărat dicţionar explicativ al experienţelor pe care omul le trăieşte în cea mai reală iluzie posibilă, în această infinită şi în continuă mişcare hologramă care este UNIVERSUL.

Neimpunând concluzii personale, de o discreţie şi o fineţe mai rar întâlnite, autorul lasă cititorul să aleagă singur dacă această teorie a holografiei este sau nu pe placul minţii sale.

“Conceptul despre univers ca fiind o uriaşă hologramă ce conţine atât materie, cât şi conştiinţă într-un singur câmp, va incita, sunt sigur, pe oricine care şi-a pus vreodată întrebarea ,,Ce este realitatea?'. Această carte poate răspunde acestei întrebări o dată pentru totdeauna.” -Fred Alan Wolf, Ph. D., autor al cartii Taking The Quantum Leap

“De la o vreme ştiinţa a început să conveargă cu raţiunea generală, ajungând-o din urmă cel puţin ca experienţă, confirmând suspiciunea că lucrurile sunt mult mai conectate între ele decât a permis fizica tradiţională să se creadă. Universul Holografic este o afirmaţie elegantă despre acest proces, o linie care ajută să se creeze un pod de legătură peste prăpastia artificial creată între minte şi materie, între noi şi restul cosmosului.” -  Lyall Watson, autor al Supernature


Fragment din Introducere

Punând problema în alt mod, există dovezi care sugerează că lumea noastră şi tot ce este cuprins în ea – de la fulgii de zăpadă la arţari, de la stele căzătoare la rotaţia electronilor – sunt, de asemenea, numai imagini fantomatice, proiecţii ale unui nivel de realitate atât de departe de al nostru, încât este pur şi simplu dincolo de spaţiu şi timp.

Principalii arhitecţi ai acestei idei uluitoare sunt doi dintre cei mai eminenţi gânditori ai lumii : fizicianul David Bohm, de la Universitatea din Londra, unul dintre  protejaţii lui Einstein şi unul dintre cei mai respectaţi specialişti în fizică cuantică şi Karl Pribram, neurofiziolog la Universitatea Standford, autor al tratatului  clasic de neurofiziologie “Limbajele creierului”. Curios, Bohm şi Pribram au ajuns la aceste concluzii independent unul de celălalt şi lucrând din două direcţii foarte diferite. Bohm a ajuns să se convingă de natura holografică a universului numai după ani de nemulţumire faţă de incapacitatea teoriilor standard de a explica toate fenomenele întâlnite în fizica cuantică. Pribram s-a convins din cauza eşecului de a explica diferitele enigme neurofiziologice prin teoriile standard ale creierului.

Totuşi, după ce au ajuns la aceste convingeri, Bohm şi Pribram au realizat rapid că modelul holografic explică la fel de bine un număr de alte mistere, inclusiv aparenta incapacitate a oricărei teorii, oricât ar fi ea de cuprinzătoare, care să explice întotdeauna toate fenomenele întâlnite în natură; capacitatea indivizilor care aud numai cu o ureche de a determina direcţia din care vine un sunet; şi capacitatea noastră de a recunoaşte faţa unei persoane pe care nu am văzut-o de mulţi ani, chiar dacă acea persoană s-a schimbat considerabil între timp.

Dar lucrul cel mai ameţitor legat de modelul holografic a fost că, dintr-o dată, a dat sens unei serii largi de fenomene atât de lunecoase, încât fuseseră catalogate în general ca fiind în afara domeniului înţelegerii ştiinţifice. Acestea includ telepatia, premoniţia, sentimentul mistic al uniunii cu universul şi chiar psihokinezia sau capacitatea minţii de a face să se mişte obiecte fizice fără ca cineva să le atingă.

într-adevăr, a devenit repede evident pentru un număr din ce în ce mai mare de savanţi care au îmbrăţişat modelul holografic, că practic acesta ajuta la explicarea tuturor experienţelor mistice şi paranormale; în ultimii şase ani a continuat să electrizeze cercetătorii şi să arunce lumină asupra unui număr crescând de fenomene inexplicabile anterior. De exemplu:

·     în 1980, Dr Kenneth Ring, fiziolog la Universitatea din Connecticut, a afirmat că experienţele din pragul morţii ar putea fi explicate prin modelul holografic. Ring, care este preşedintele International Association for Near-Death Studies(Asociaţia internaţională de studii  asupra pragului morţii), crede că asemenea experienţe, ca şi moartea însăşi, nu sunt în realitate nimic mai mult decât trecerea conştiinţei unei persoane de pe un nivel al hologramei realităţii pe un altul.

·     în 1985, Dr Stanislav Grof, şeful cercetării psihiatrice de la Centrul de Cercetări Psihiatrice din Maryland şi profesor de psihiatrie la Şcoala de Medicină de la Universitatea John Hopkins, a publicat o carte în care conchide că existentele modele neurofiziologice ale creierului sunt nepotrivite şi că numai un model holografic poate explica lucruri precum experienţele arhetipale, întâlnirile cu inconştientul colectiv şi alte fenomene neobişnuite experimentate în timpul stărilor de conştienţă modificată.

·     în 1987, la întrunirea anuală a Asociaţiei pentru Studierea Viselor, care a avut loc în Washington,D.C., fizicianul Fred Alan Wolf  a ţinut o conferinţă în care a afirmat că modelul holografic explică visele lucide (visele neobişnuit de vii în care subiectul realizează că este treaz). Wolf crede că asemenea vise sunt în realitate vizite în realităţi paralele şi că modelul holografic ne va permite, în cele din urmă, să dezvoltăm o “ fizică a conştienţei”, care ne va face capabili să începem să explorăm mai pe deplin aceste nivele dimensionale diferite ale existenţei.

·     în 1987, în cartea sa “Sincronismul: Puntea între materie şi minte”, Dr. F. David Peat, un fizician de la Queen’s University din Canada, a afirmat că sincronicităţile (coincidenţele care sunt atât de neobişnuite şi atât de semnificative din punct de vedere psihologic, încât ele nu par să fie numai rezultatul hazardului) pot fi explicate prin modelul holografic. Peat crede că, de fapt, asemenea coincidenţe sunt “defecte în structura/ţesătura realităţii.” Ele dezvăluie că procesele noastre de gândire sunt mult mai intim conectate cu lumea fizică decât s-a presupus până acum.

Acestea sunt numai câteva dintre ideile provocatoare care vor fi explorate în această carte. Multe dintre aceste idei sunt extrem de controversate. într-adevăr, însuşi modelul holografic este foarte controversat şi cu  nici un preţ nu este acceptat de o majoritate a oamenilor de ştiinţă. Cu toate acestea, după cum vom vedea, mulţi gânditori importanţi îl susţin şi cred că poate fi cea mai exactă imagine a realităţii cu care să  luăm contact.

De asemenea, modelul holografic a primit o susţinere experimentală spectaculoasă. în domeniul neurofiziologiei, numeroase studii au coroborat cu diferite predicţii ale lui Pribram despre natura holografică a memoriei şi percepţiei. Similar, în 1982, un experiment devenit o piatră de hotar, a fost realizat de o echipă de cercetători condusă de fizicianul Alain Aspect la Institutul de Optică Teoretică şi Aplicată din Paris, care a demonstrat că reţeaua de particule subatomice – chiar structura realităţii însăşi – deţine ceea ce pare să fie o proprietate “holografică” de necontestat. Aceste descoperiri vor fi, de asemenea, discutate în carte.

în plus faţă de dovezile experimentale, alte câteva lucruri dau greutate ipotezei holografice. Poate că cele mai importante consideraţii sunt caracterul şi realizările celor doi cercetători de la care a pornit ideea. încă de la începuturile carierelor lor şi înainte ca modelul holografic să licărească măcar în minţile lor, amândoi au adunat realizări care i-ar fi îndemnat pe cei mai mulţi cercetători să îşi petreacă restul vieţii academice odihnindu-se pe cununile de lauri. In anii ’40, Pribram a făcut muncă de pionierat în sistemul limbic, o regiune a creierului implicată în emoţii şi comportament. Munca lui Bohm în domeniul fizicii plasmei este şi aceasta considerată o piatră de hotar.

Dar chiar şi mai semnificativ, fiecare dintre ei s-a evidenţiat şi într-un alt mod. Este un mod pe care chiar şi cele mai împlinite persoane îl pot rareori revendica, pentru că nu se măsoară prin simpla inteligenţă, nici chiar prin talent. Se măsoară prin curajul şi imensa fermitate necesare pentru a-şi apăra convingerile, chiar şi în faţa unei opoziţii copleşitoare. în timp ce era student, Bohm făcea lucrarea de doctorat cu Robert Oppenheimer. Mai târziu, în 1951, când Oppenheimer a intrat sub periculoasa cercetare a Comitetului pentru activităţi antiamericane a senatorului Joseph McCarthy, Bohm a fost chemat să depună mărturie împotriva lui şi a refuzat. Ca urmare, şi-a pierdut slujba la Princeton şi nu a mai predat niciodată în Statele Unite, mutându-se mai întâi în Brazilia şi apoi la Londra.

înainte de asta, Pribram s-a confruntat cu un test de bărbăţie similar. în 1935, un neurolog portughez, pe nume Egas Moniz, a inventat ceea ce el credea a fi tratamentul perfect pentru bolile mentale. El a descoperit că, prin perforarea craniului unui individ cu un ac chirurgical şi despărţind cortexul prefrontal de restul creierului, îi putea face docili pe cei mai supărători pacienţi. El a denumit procedura lobotomie prefrontală,  şi, prin anii ’40, aceasta a devenit o tehnică medicală atât de populară, încât Moniz a fost răsplătit cu Premiul Nobel. în anii ’50, răspândirea procedurii a continuat şi a devenit un instrument, ca şi audierile lui McCarthy, pentru lichidarea persoanelor indezirabile din punct de vedere cultural. Utilizarea în acest scop era atât de acceptată, încât chirurgul Walter Freeman, cel mai sincer avocat al acestei proceduri  din Statele Unite, a scris fără ruşine că lobotomiile “ fac cetăţeni americani buni” din inadaptabilii social, “schizofrenici, homosexuali şi radicali”.

în acest timp, Pribram a intrat pe scena medicală. Totuşi, spre deosebire de mulţi dintre cei asemenea lui, Pribram simţea că este incorect să umbli cu atâta nepăsare în creierul altuia. Convingerile sale erau atât de adânci, încât în timp ce lucra ca tânăr neurochirurg în Jacksonville, Florida, s-a opus înţelepciunii medicale acceptate în acea vreme şi a refuzat efectuarea oricărei lobotomii în secţia pe care o supraveghea. Mai târziu, la Yale, şi-a menţinut atitudinea controversată şi a fost foarte aproape de a-şi pierde slujba din cauza vederilor sale radicale.

Angajamentul lui Bohm şi al lui Pribram de a-şi apăra convingerile, indiferent de consecinţe, este evident şi în cazul modelului holografic. După cum vom vedea, a-şi pune reputaţia considerabilă în spatele unei idei atât de controversate nu este cel mai uşor drum pe care cineva l-ar putea alege. Atât curajul, cât şi viziunea pe care ei le-au demonstrat în trecut, adaugă un plus de greutate ideii holografice.

O ultimă dovadă în favoarea modelului holografic este paranormalul însuşi. Nu este un lucru mărunt, pentru că, în ultimele câteva decenii, s-a acumulat o cantitate remarcabilă de dovezi sugerând că înţelegerea noastră actuală a realităţii, imaginea solidă şi confortabilă din lemn şi piatră a lumii despre care am învăţat cu toţii în liceu, este greşită.  Deoarece aceste descoperiri nu pot fi explicate de nici unul dintre modelele noastre ştiinţifice standard, ştiinţa le-a ignorat în general. Totuşi, volumul dovezilor a atins punctul în care această poziţie nu mai poate fi susţinută.

Pentru a da numai un exemplu, în 1987, fizicianul Robert G. Jahn şi psihologul clinician Brenda J.Dunne, ambii de la Princeton  University, au anunţat că, după un deceniu de experimentări riguroase la Princeton Engineering Anomalies Research Laboratory, au adunat dovezi fără echivoc despre faptul că mintea poate interacţiona psihic cu realitatea fizică. Mai precis, Jahn şi Dune au descoperit că, numai prin concentrare mintală, fiinţa umană este capabilă să afecteze modul în care operează anumite tipuri de mecanisme. Aceasta este o descoperire uluitoare şi una care nu este explicabilă în termenii imaginii noastre standard despre realitate.

Acest lucru poate fi explicat totuşi prin concepţia holografică. Invers, din cauză că evenimentele paranormale nu pot fi explicate prin înţelegerea ştiinţifică curentă, ele strigă după o nouă manieră de a privi universul, după o nouă paradigmă ştiinţifică. Pe lângă faptul că arată felul în care modelul holografic poate explica paranormalul, cartea studiază, de asemenea, felul în care dovezile aduse în favoarea paranormalului par să necesite cu adevărat existenţa unui asemenea model.

Faptul că paranormalul nu poate fi explicat prin convingerile ştiinţifice curente răspândite în lumea întreagă este numai unul din motivele pentru care rămâne atât de controversat. Un altul este faptul că este adesea foarte dificil să sileşti psihicul să funcţioneze în laborator şi acest lucru i-a făcut pe mulţi oameni de ştiinţă să tragă concluzia că, prin urmare, paranormalul nu există. Această scăpare aparentă este de asemenea discutată în carte.

Un motiv încă mai important este acela că, în ciuda a ceea ce mulţi dintre noi am ajuns să credem, ştiinţa nu este lipsită de prejudecăţi. Am aflat aceasta cu un număr de ani în urmă, când l-am întrebat pe un binecunoscut  fizician ce crede despre un anumit experiment parapsihologic. Fizicianul (care avea reputaţia de a fi sceptic în privinţa paranormalului) s-a uitat la mine şi, cu multă autoritate, mi-a spus că rezultatele nu au dezvăluit nici un fel de dovadă a vreunei funcţiuni paranormale. Nu văzusem rezultatele, dar, pentru că respectam inteligenţa şi reputaţia fizicianului, am acceptat opinia sa fără rezerve. Mai târziu, când am examinat eu însumi rezultatele, am fost uimit să descopăr că experimentul produsese dovezi izbitoare ale capacităţii paranormale. Am realizat atunci că până şi savanţii binecunoscuţi pot fi părtinitori sau orbi.

Din nefericire, această situaţie apare frecvent în investigarea paranormalului. într-un articol recent din “American Psychologist”, psihologul Irvin L. Child de la Yale examina cum fusese tratată de către comunitatea ştiinţifică o serie binecunoscută de ESP(percepţie extra-senzorială) şi experimente asupra viselor, ce s-a desfăşurat la Maimonides Medical Center din Broooklyn, New York. în ciuda dovezilor spectaculoase susţinând ESP descoperite de experimentatori, Child a aflat că munca lor fusese aproape total ignorată de comunitatea ştiinţifică. încă şi mai supărător, el a descoperit că, în mâna celor câteva publicaţii ştiinţifice care se deranjaseră să comenteze experimentele, cercetarea fusese aşa de sever deformată, încât importanţa sa era complet ascunsă.

Cum este posibil aşa ceva? Un motiv este că ştiinţa nu este întotdeauna atât de obiectivă cât ne-ar plăcea nouă să credem. Noi îi privim pe savanţi cu o doză de respect şi când ei ne spun ceva, noi credem că trebuie să fie adevărat. Uităm că sunt doar oameni şi sunt supuşi aceloraşi prejudecăţi religioase, filozofice şi culturale ca şi noi ceilalţi. Este păcat, pentru că, aşa cum va arăta această carte, există multe dovezi că universul cuprinde considerabil mai mult decât îngăduie concepţia noastră actuală despre lume.

Dar de ce este ştiinţa atât de potrivnică paranormalului în mod special? Aceasta este o întrebare mult mai dificilă. Comentând rezistenţa pe care a experimentat-o cu propriile sale concepţii neortodoxe asupra sănătăţii, chirurgul Dr. Bernie S. Siegel, de la Yale, autorul best-seller-ului “Dragoste, medicină şi miracole”, afirmă că aceasta se datorează faptului că oamenii sunt dependenţi de credinţele lor. Siegel spune că acesta este motivul pentru care, când încerci să schimbi credinţa cuiva, acesta acţionează ca un dependent.

Pare să existe mult adevăr în observaţia lui Siegel, care poate arată motivul pentru care multe dintre cele mai importante progrese ale civilizaţiei au fost întâmpinate la început cu o negare pătimaşă. Noi suntem dependenţi de credinţele noastre şi acţionăm ca nişte toxicomani când cineva încearcă să ne smulgă puternicul opiu al dogmelor noastre. Şi, de vreme ce ştiinţa occidentală a dedicat câteva secole negării paranormalului, nu va renunţa uşor la dependenţa sa.

 Sunt norocos. Am ştiut întotdeauna că este mai mult despre lumea noastră decât este acceptat în general. Am crescut într-o familie cu capacităţi paranormale şi, încă de la o vârstă fragedă, am experimentat la prima mână multe dintre fenomenele despre care vom vorbi în această carte. Ocazional, şi când va fi relevant pentru subiectul în discuţie, voi relata câteva din experienţele mele. Deşi acestea pot fi privite numai ca dovezi anecdotice, mie mi-au furnizat cea mai convingătoare dovadă că trăim într-un univers pe care abia începem să îl sondăm, dovezi pe care le includ datorită înţelegerii pe care o oferă.

în concluzie, deoarece conceptul holografic este o idee încă în construcţie şi un mozaic de puncte de vedere şi dovezi diferite, unii au argumentat că nu ar trebui să fie numit model sau teorie până când aceste puncte de vedere disparate nu vor fi integrate într-un tot mai unitar. Ca urmare, unii cercetători se referă la aceste idei ca fiind paradigma holografică. Alţii preferă analogia holografică, metafora holografică şi aşa mai departe. De dragul diversităţii, în această carte am folosit toate aceste expresii, inclusiv modelul holografic şi teoria holografică, dar aceasta nu implică faptul că ideea holografică a obţinut statutul de model sau teorie în sensul cel mai strict al acestor termeni.

în acelaşi sens este important de observat că deşi Bohm şi Pribram au generat ideea holografică, ei nu îmbrăţişează toate concepţiile şi concluziile propuse în această carte. Mai degrabă aceasta este o carte care priveşte nu numai teoriile lui Bohm şi Pribram, ci ideile şi concluziile a numeroşi cercetători care au fost influenţaţi de modelul holografic şi care l-au interpretat în manieră proprie, controversată uneori.

Pe parcursul acestei cărţi, discut, de asemenea, diferite idei din fizica cuantică, ramura fizicii care studiază particulele subatomice (electroni, protoni,ş.a.m.d.). Deoarece am mai scris despre acest subiect înainte, sunt conştient că unele persoane sunt intimidate de termenul fizică cuantică şi se tem că nu vor fi capabili să înţeleagă conceptele sale. Experienţa m-a învăţat că până şi cei care nu ştiu matematică sunt capabili să înţeleagă ideile din fizică atinse în această carte. Nu aveţi nevoie de pregătire în domeniul ştiinţific. Tot ce vă trebuie este o minte deschisă atunci când se întâmplă să vă uitaţi în treacăt la o pagină şi să vedeţi un termen ştiinţific pe care nu îl cunoaşteţi. Am redus asemenea termeni la minimum şi în acele ocazii când a fost necesar să folosesc unul, l-am explicat înainte de a continua textul.

Aşadar, nu vă temeţi. Odată ce aţi depăşit “frica de apă”, cred că veţi găsi înotul printre ideile ciudate şi fascinante ale fizicii cuantice mult mai accesibile decât aţi fi crezut. Cred că veţi descoperi, de asemenea, că aţi putea să vă schimbaţi chiar modul în care priviţi lumea chibzuind asupra câtorva din aceste idei. De fapt, speranţa mea este că ideile conţinute în capitolele care urmează vor schimba modul în care priviţi lumea. Cu această umilă dorinţă vă ofer această carte.

Cum poate mintea să observe şi să înţeleagă natura minţii?
Cum poate mintea să se studieze pe sine?

Ştiinţa Minţii este un proiect bazat pe un dialog consistent şi consecvent între personalităţi academice de renume din domeniul ştiinţelor din Vest şi Sfinţia Sa Dalai Lama, ca reprezentant al ştiinţelor din Est. Ceea ce reprezintă azi domeniul cel mai important al cercetărilor ştiinţifice este natura minţii, funcţionalitatea şi efectele existenţei minţii umane ca real motor al tuturor activităţilor omului. Natura legăturii dintre minte şi corp este în ziua de azi cercetată dintr-o perspectivă nouă, mult mai complexă, dând astfel naştere unor ştiinţe noi, născute chiar la graniţa dintre "bio" şi "logos".
Care este relaţia subtilă dintre minte şi corp? Ce pot învăţa oamenii de ştiinţă de azi din relaţia cu maeştrii buddhisti ai gândirii? Este posibil ca prin combinarea viziunii occidentale cu cea orientală să putem ajunge la o nouă înţelegere a naturii minţii, a potenţialului uman de dezvoltare, a posibilităţilor pentru obţinerea unei sănătăţi mentale şi fizice?

Ştiinţa Minţii explorează aceste subiecte, precum şi alte probleme punând bazele unui dialog istoric între ştiinţa modernă şi buddhism. Pornind de la un simpozion ce a avut loc la Şcoala de medicină Harvard, în care Sfinţia Sa Dalai Lama şi alţi gânditori indo-tibetani s-au întâlnit cu autorităţi de renume din domeniile medicinei, psihiatriei, psihologiei, psihobiologiei, neurobiologiei şi educaţiei, Ştiinţa Minţii oferă noi şi importante descoperiri în ceea ce priveşte percepţia, cogniţia şi conexiunea minte-corp.

 “E important să înţelegem faptul că, atunci când vorbim despre minte, ne referim la o reţea foarte complexă de evenimente şi de stări mentale diferite. Prin intermediul proprietăţilor introspective ale minţii, putem observa ce gânduri se află în mintea noastră la un moment dat, ce obiecte deţine mintea noastră, ce intenţii avem şi aşa mai departe. Se poate spune că aplicaţi diferite tipuri de factori mentali pentru a vă examina mintea.

Atunci când vorbim despre minte, în contextul gândirii buddhiste, trebuie să ţinem seama că aceasta nu e percepută ca o entitate singulară şi substanţială, ci drept o reţea foarte complexă de evenimente cognitive şi mentale intercorelate. S-ar putea afirma chiar că numărul evenimentelor mentale este egal cu cel al obiectelor exterioare. Cu alte cuvinte, multitudinea evenimentelor mentale şi cognitive corespunde unei multitudini egale de obiecte exterioare, care le servesc drept condiţie cauzală şi fundament fiziologic, precum organele de simţ.

Aşa cum influenţa moştenirii genetice e foarte puternică, la fel şi influenţa mediului asupra minţii e foarte importantă.

-Dalai Lama

Despre Al XIV-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso, s-au spus şi se cred multe.  Dincolo de calitatea Sfinţiei Sale de lider spiritual al Tibetului, aflat în exil din 1959, Dalai Lama este o persoană foarte educată, cu un deosebit simţ al umorului, cu o minte deschisă complet căutării de soluţii pentru pacea şi armonia întregii lumi. Premiul Nobel pentru Pace oferit Sfinţiei Sale în 1988 este o recunoaştere mondială în acest sens.

 
        în Imagine All the People (închipuie-ţi toţi oamenii…) putem găsi cu uşurinţă dovezi ale înţelepciunii şi determinării cu care Sfinţia Sa caută mereu să servească cauzei păcii mondiale, cauzei păcii interioare a fiecărui individ şi a stării de bine pentru toate fiinţele, şi aceasta nu numai din punct de vedere buddhist.  Deschiderea către ştiinţa occidentală, dorinţa de a învăţa în orice moment despre orice poate servi scopului său fundamental, îl prezintă pe Sfinţia Sa un constant învăţător şi elev deopotrivă.

Temele majore ale conversaţiei pe care Fabien Ouaki, un om de afaceri de succes din Franţa, le-a ales pentru întâlnirea sa cu Dalai Lama, se referă deopotrivă la bani, putere, politică, sex şi viaţa de zi cu zi. Formulate într-un limbaj simplu şi accesibil oricui, răspunsurile lui Dalai Lama demonstrează înţelepciunea profundă din care se naşte simplitatea unui limbaj universal, ce are drept rădăcini iubirea şi compasiunea.

Fragment din Capitolul 3 –Comunitatea globală

 Fabien: Aţi putea vorbi puţin despre diferenţa dintre noţiunea creştină de compasiune şi cea buddhistă?

 Dalai Lama: în ceea ce priveşte iubirea şi compasiunea – cele două sunt adesea asociate în tibetană – trebuie să discernem mai multe niveluri. Un nivel este relaţia dintre un bărbat şi o femeie, care adesea implică atracţie sexuală şi un sentiment de apropiere. Datorită ataşamentului sau “lipiciului” adesea asociat cu acest sentiment, tindem să clasificăm acest tip de iubire ca pe o emoţie negativă sau conflictuală. Alt tip de iubire este compasiunea maternă, sentimentul mamei de apropiere faţă de pruncul său. O mamă nu se simte pasional ataşată de copilul său, nici nu aşteaptă nimic de la el, căci este profund preocupată de bunăstarea copilului şi este complet angajată în a face orice este mai bun pentru el/ea. Asta, pentru mine, este adevărată compasiune.
            Compasiunea perfectă este iubirea pe care o simţi pentru duşmanul tău. Nu implică ataşament. Ne dăm seama că această persoană este un duşman, chitit să ne rănească, aşa că ne luăm toate precauţiile necesare, ca o contramăsură, în timp ce continuăm să simţim preocupare şi compasiune pentru acea persoană. Aceasta este compasiunea pură.

Fabien: înseamnă compasiunea şi a înţelege suferinţa altuia ca şi când ar fi a ta?

Dalai Lama: Este, dar haideţi să rămânem concentraţi asupra compasiunii într-un sens general, deocamdată. Vreau să explic de ce cred eu că natura fundamentală a fiinţelor umane este compasiunea. Când, ca rezultat al căsniciei potrivite, iubirea şi compasiunea pure sunt prezente în chiar primul moment, are loc şi o concepţie corectă. Altfel, rezultatul este un copil nedorit. Sunt foarte mulţi copii nedoriţi şi foarte multe avorturi din cauză că oamenii au relaţii sexuale fără nici un simţ al responsabilităţii. Căsnicia pură, curată, naturală nu este numai o chestiune de iubire sau dorinţă sexuală, ci include, de asemenea, un simţ al responsabilităţii, respect mutual şi angajament. Când aceste condiţii sunt îndeplinite, sunt şanse ca părinţii să aibă grijă în mod potrivit de copilul lor. Aceasta este, pentru mine, foarte aproape de compasiunea pură. Nu trebuie să ne privim partenerul/partenera cu milă, ci cu respect, apreciere şi simţ al responsabilităţii.
            Din momentul concepţiei şi pe întreg parcursul sarcinii, mama trebuie să fie calmă şi fericită. Când mama e liniştită, copilul se poate dezvolta cum trebuie. Este foarte dăunător dacă mama e anxioasă, înspăimântată sau în mod constant, furioasă. în primele câteva săptămâni de la naştere, principala preocupare a mamei şi a bebeluşului este alăptatul. Copilul nu este chiar conştient de “cine este cine”, dar când suge, el are încredere totală în mamă şi lasă totul pe seama ei. Mama, în schimb, e plină de un pur simţ al responsabilităţii şi e plină de tandreţe, ambele ajutând laptele să curgă lin. Dacă în această perioadă mama dezvoltă sentimente de mânie sau de ură faţă de copil, laptele ei nu va curge cum trebuie. Fără lapte, un copil nu poate supravieţui. Aceste lucruri demonstrează că supravieţuirea noastră în primele zile şi săptămâni de viaţă depinde pe de-a-ntregul de iubire şi de compasiune.
            îmi place să consider laptele simbolul afecţiunii umane. Am fost în stare să supravieţuim, să ne dezvoltăm şi să creştem datorită lui. Oricum, un copil are nevoie de mai mult decât de mâncare pentru a rămâne în viaţă. Oamenii de ştiinţă recunosc astăzi cât de important este contactul fizic pentru un nou-născut. Fie că vine de la un părinte sau de la altcineva, mângâierea e crucială pentru dezvoltarea creierului bebeluşului. Chiar şi într-un mediu altfel confortabil, fără contactul uman direct, un bebeluş nu se va dezvolta armonios. Atingerea tandră este esenţială. Corpul nostru are nevoie de afecţiunea celorlalţi şi o apreciază.
            Este recunoscut azi faptul că acei copii care trăiesc în familii pline de afecţiune sunt mai sănătoşi şi au rezultate mai bune la învăţătură decât cei care sunt în situaţia opusă. Partea tristă este că oamenii care duc lipsă de afecţiune la început, mai târziu, în viaţa lor vor arăta foarte greu iubire şi afecţiune faţă de ceilalţi. Sunt adesea reci şi insensibili. Se poate spune printr-o simplă observaţie că, atunci când mintea este liniştită, diferitele elemente ale corpului funcţionează în armonie, dar când suntem, în mod constant, mânioşi sau înspăimântaţi, aceste elemente nu mai funcţionează la fel.
            Avem acum dovezi ştiinţifice pentru ceea ce eu am crezut mereu: primul învăţător este mama noastră, sau persoana care a jucat rolul mamei – chiar mai mult decât lama-ul nostru sau învăţătorul nostru spiritual. Lama apare mai târziu ca profesor de compasiune. 

Fabien: în unele cazuri nu apare niciodată.
 
Dalai Lama: Şi uneori Lama crează probleme. Dar mama nu crează niciodată astfel de probleme. Mamele sunt atât de pozitive, au atâta bunătate! Deşi există cazuri excepţionale în care mamei nu-i pasă de copil sau moare când copilul are o vârstă fragedă. în aceste cazuri, altcineva poate juca rolul mamei. De fapt, dacă nimeni nu ar avea grijă de noi în zorii vieţii, nu am putea supravieţui.

Fabien: Chiar credeţi că numai compasiunea singură poate face lumea mai bună?

Dalai Lama: în mod cert. Daţi-mi voie să vă spun ce nu e în regulă cu lumea. Uitaţi-vă la copii. Sigur că se mai plâng, dar, în general vorbind, nu se ancorează atât de tare în sentimente bolnave cum o fac adulţii. Majoritatea adulţilor au avantajul educaţiei asupra copiilor, dar, ce folos de atâta educaţie, dacă ei ascund în spatele unui zâmbet larg sentimente negative, adânc înrădăcinate în ei înşişi? Copiii nu acţionează, de obicei, aşa. Dacă sunt furioşi pe cineva, ei exprimă acest lucru, după care, s-a terminat. Se pot chiar juca cu persoana respectivă a doua zi. Pentru mine, acesta este modul onest, natural de a acţiona, în asemenea situaţii, al naturii umane fundamentale.
            Pare că educaţia… mă rog, de fapt, nu putem blama educaţia occidentală modernă, pentru că lucrurile au început să se schimbe cu mai multe secole în urmă. Când şcolile laice şi instituţiile academice s-au înmulţit şi s-au răspândit, Biserica Creştină era încă, puternică şi respectată în societate. Ea îi învăţa pe oameni să dezvolte o inimă bună, un spirit etic, în timp ce intelectul era lăsat pe seama instituţiilor laice. Odată cu trecerea timpului, aceste două organizaţii s-au despărţit din ce în ce mai tare. Influenţa bisericii asupra societăţii a intrat treptat, în declin. Ca rezultat, nimeni n-a mai avut grijă să-i încurajeze pe oameni în dezvoltarea unei “inimi bune”. Viaţa de familie a devenit mai puţin armonioasă, tot mai multe cupluri ajungând să divorţeze. Nimeni nu a “hrănit” o “inimă bună”. în acest timp, sistemul educaţional a dat prioritate anumitor forme de inteligenţă şi a continuat să înflorească. Educaţia spirituală şi etică a încetat să însoţească dezvoltarea inteligenţei, în timp ce ura şi emoţiile negative au rămas la fel de puternice în influenţă ca şi înainte.

Cercetările ştiinţei demonstrează spiritualitatea? De ce suntem aici, cum gândim, ce sunt emoţiile, ce este realitatea, ce este Dumnezeu, ce este sufletul... sunt câteva din Marile întrebări pe care autorii acestei cărţi ni le scot în calea ochilor şi a minţii.

Succesul filmului What the Bleep Do We Know a fost doar începutul călătoriei. Mulţi români au văzut deja acest film, deşi în mod oficial el nu există în România. Modul în care a circulat (underground) grăieşte el însuşi despre setea de cunoaştere a românului, dar şi despre cât de mult era aşteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii percepţia şi atitudinea umană, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenţă şi cunoaştere.

Producătorii şi scenariştii lui au simţit că trebuia să aducă şi „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare şi, mai ales, alte posibilităţi de a aduce alte informaţii, ori de a le întări pe cele existente în film.

Această carte foloseşte ideile, conceptele şi ştiinţa care sondează şi scormoneşte mintea omenească precum minerul într-o mină, dar reprezintă doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantică a proceselor noastre interioare şi graniţele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfăcătorul de conserve pentru conştiinţă este reprezentat de însăşi acţiunea de a pune Marile întrebări. 

Necesitatea schimbării paradigmei actuale într-una nouă, care să cuprindă conştiinţa printre factorii care influenţează viaţa şi realitatea pe Pământ, pare să fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei cărţi senzaţionale.

What the Bleep Do We Know? – Ce naiba ştim noi, de fapt?! este o carte ce conţine o ştiinţă uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzină de oameni de ştiinţă, cercetători renumiţi şi teoreticieni, porneşti într-o călătorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; porneşti într-un univers care este mai bizar şi mai viu decât ne-am imaginat vreodată. Apoi, eşti dus mai departe, la marginea exterioară a graniţei cunoaşterii noastre ştiinţifice despre conştiinţă, percepţie, chimia corpului şi structura creierului. Din ce este făcut gândul? Din ce este făcută realitatea? Şi, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realităţii?

Această ştiinţă ne conduce nu doar în lumea materială, ci într-un tărâm profund al spiritualităţii. Dacă observaţia afectează rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanţi în el. Dacă gândurile sunt mai mult decât intersecţii electrice neuronale întâmplătoare, atunci conştiinţa este mai mult decât un accident anatomic. Există o putere mai mare, dar este cu adevărat acolo, în afara noastră? Unde este linia de demarcaţie dintre acolo, afară şi aici, înăuntru?

« Majoritatea oamenilor preferă să rămână în zona de siguranţă decât să intre în astfel de încurcături. Chiar dacă se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îşi vor ascunde capul în nisip sau îşi vor găsi repede de lucru cu altceva.

De ce să pui o Mare întrebare? A pune o Mare întrebare este o invitaţie la aventură, o călătorie spre a descoperi. Este incitant să porneşti într-o aventură nouă; există o fericire a libertăţii, libertatea de a explora teritorii noi.

            Aşa că, de ce nu punem aceste întrebări? Pentru că, punând întrebări, se deschide uşa către haos, către necunoscut şi către imprevizibil. în momentul în care pui o întrebare la care chiar nu ştii răspunsul, ţi se deschide calea către un tărâm al tuturor posibilităţilor. Eşti dispus să primeşti un răspuns care ar putea să nu îţi placă sau cu care să nu fii de acord? Dacă te face să te simţi incomod sau dacă te depărtează de siguranţa pe care ţi-ai creat-o pentru tine însuţi? Dacă răspunsul nu este ce vrei tu să auzi?

            Ca să pui o întrebare nu îţi trebuie muşchi, ci curaj. »

 
Cine ce vede!?

             Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce aţi făcut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul că ochii au trimis către „voi” nişte imagini conţinând fiecare literă. Creierul vostru a procesat informaţiile vizuale trimise către el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizează acest lucru spărgând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de bază, la culori şi tipare de bază. Apoi, începe acţiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emoţiile şi însemnătatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singură fotografie ce integrează totul şi pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secundă. Aşa este. Noi nici măcar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcătuit din fotograme ce se derulează fulgerător, dar şi cu intermitenţe.

            Aceasta înseamnă că tot ceea ce vedeţi este pictat de creierul vostru. El pictează fiecare frunză a fiecărui copac pe care îl vedeţi. Pictează conectându-se cu amintirile sau reţelele neuronale ce conţin informaţii despre frunză, culoare, mărime, formă, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos şi contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la această schemă?

     Dovada că, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrată şi la un nivel mai puţin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am aştepta ca, dacă închidem un ochi, să vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmplă aşa. Şi aceasta pentru că nu ochiul pictează tabloul, ci creierul.

 
Mai multe informaţii...

             Oamenii de ştiinţă au descoperit că dacă măsoară din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET , de exemplu) atunci când priveşte un obiect şi apoi când doar îşi imaginează acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleaşi zone ale creierului. închiderea ochilor şi vizualizarea obiectului, produce aceleaşi tipare ale creierului ca şi privirea acelui obiect.

            Creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurător şi ceea ce-şi imaginează, dar se pare că nu ştie nici diferenţa dintre acţiunea în sine făcută şi acţiunea vizualizată. Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D.(creatorul Tehnicii de Relaxare Progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiecţii să vizualizeze acţiuni fizice, a descoperit mişcări foarte subtile musculare care corespundeau cu mişcările muşchilor care ar fi fost implicaţi în activitatea respectivă. Această informaţie a fost foarte bine folosită de mulţi sportivi, în lumea întreagă.

 
Adevărul despre percepţie

             Percepţia este un proces complex, cu multe faţete, care începe atunci când neuronii receptori captează o informaţie din mediul înconjurător şi o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiinţele vii, receptorii noştri sunt limitaţi. Nu putem vedea lumina infraroşie, nu putem simţi câmpurile electromagnetice aşa cum fac păsările (folosind aceste informaţii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informaţii care vine prin cele cinci simţuri este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biţi pe secundă.

            Evident, nu privim şi nu procesăm conştient nimic din toată această cantitate. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de biţi trec prin conştiinţa noastră. Aşa că, în timp ce creierul trece la treabă „încercând să creeze pentru noi o poveste despre lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să şi scape de o mulţime de informaţii”.

            De exemplu, în timp ce citiţi aceste cuvinte, chiar dacă simţurile voastre recepţionează temperatura din cameră, senzaţia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului şi mirosul şamponului pe care l-aţi folosit, sunteţi mai degrabă inconştienţi de toate acestea în timp ce vă concentraţi asupra cuvintelor cărţii. Dr. Newberg continuă:

 „ Creierul trebuie să vadă şi să sorteze o cantitate enormă de informaţii care este inimaginabilă pentru noi. Realizează aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor răspunsuri şi a anumitor informaţii neuronale de a ajunge în conştiinţa noastră. Şi, făcând astfel, noi ignorăm chiar scaunul pe care stăm. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimină necunoscutul...

    Dacă vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agăţăm de ceva similar. () Dacă nu găsim nimic apropiat sau dacă e ceva ce ştim că nu este real, dăm la o parte spunând .”

          
            Aşa că, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realităţii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale şi a nenumăratelor asocieri extrase din vasta reţea neuronală a creierului. „Depinde de experienţele pe care le-aţi avut şi felul în care procesaţi informaţia, ceea ce creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală... Până la urmă, creierul este ceea ce percepe realitatea şi ceea ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg.

 
Emoţii şi Percepţii

             Cercetările doctoriţei Pert la Institutele Naţionale de Sănătate (National Institutes of Health) sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar şi felul în care simţim despre ceea ce simţurile noastre percep, ceea ce determină dacă şi felul în care vom percepe. Ea spune: „Emoţiile noastre decid ce merită atenţia noastră... Decizia despre ce devine gând ivit din conştiinţă şi ce rămâne un gând nedigerat, un tipar rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.”

            După cum spune Joe Dispenza: „Emoţiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.”  Emoţiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evoluţionismului. Dacă mergând pe potecă apare în faţa ta un tigru, vei procesa această imagine şi vei începe să fugi înainte de a înţelege de ce.

            400 de miliarde de biţi pe secundă! Chiar şi dacă eliminăm lucrurile care sunt nereale (marţienii) şi pe cele care sunt „irelevante”(mirosul şamponului), tot rămân o mulţime de biţi. Emoţiile dau acestora greutatea şi importanţa lor relativă. Ele sunt scurtătura către percepţie. Ele ne oferă şi capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem.

Paradigmă şi percepţie

             Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoţii şi asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată?

            Cheia este o nouă cunoaştere. Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real şi posibil, adăugăm noi opţiuni listei pe care o păstrează creierul nostru. Ţineţi cont că acea listă nu este decât o descriere a realităţii care se bazează pe experienţa personală; nu este realitatea însăşi. O nouă cunoaştere ne poate deschide mintea către noi tipuri şi noi nivele de percepţie şi experienţă.

            Este importantă o informaţie nouă, dar o cunoaştere completă implică atât înţelegerea, cât şi experienţa. Dacă vrei ca cineva să ştie cum este să mănânce o piersică, poţi să-i dai informaţii despre asta – „este zemoasă şi dulce şi moale...” – dar nu va ştii niciodată, cu adevărat, până când nu va muşca din acea piersică. Aşa că, pentru a ne lărgi paradigma şi a ne deschide către o viaţă mai bună, ne trebuie şi experienţe noi.

            De exemplu, când a fost ultima oară când aţi făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să spuneţi: „nu pot să cred că am făcut asta!”?

            în Călătorie către Ixtlan, Carlos Castaneda aminteşte una din lecţiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuţi. Cu alte cuvinte, a-ţi învăţa propriile obiceiuri ca şi când ai studia pe altcineva, astfel încât să te poţi surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei şi să schimbi, făcând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce ştii, cum vei putea percepe vreodată ceva nou? Dacă te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?

            Odată ce s-a înţeles că noi putem experimenta viaţa în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaştem deja, devine evident că, dacă ne dorim o viaţă mai bogată, dacă dorim mai multe oportunităţi de dezvoltare, realizare şi fericire, atunci avem nevoie să facem o mişcare puternică în noi înşine, punându-ne mari întrebări, experimentând noi emoţii şi adunând mai multe informaţii/date în reţelele noastre neuronale.

 
Noi ne creăm lumea

             Concluzia, cel puţin atât cât a putut ştiinţa să realizeze până acum, este următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă.

            Cu toate că respingem această noţiune şi vrem să credem că există o „lume reală” pe care o putem percepe cu toţii şi asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – şi poate că întotdeauna – au o percepţie cu totul diferită a aceloraşi lucruri. De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulţi martori (ca în filmul japonez  Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” diferă mult – nu numai în ceea ce priveşte detaliile, dar chiar şi în privinţa înfăţişării (cum ar fi culoarea părului, înălţimea, îmbrăcămintea) atât a victimei, cât şi a criminalului. Fiecare martor crede că el sau ea deţine povestea adevărată, dar ceea ce deţin cu adevărat este propria lor percepţie despre ceea ce s-a întâmplat.

            Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere ştiinţific, vederea şi percepţia sunt cele mai evidente şi demonstrabile modalităţi prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreşte aici? Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem?

Un pas mai departe

             Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole).

            Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu „acolo, afară”(spaţiul cosmic).

            De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi „în” acea realitate.

            Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată. Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.

 
Dorinţa şi pasiunea - prieteni sau duşmani?

 Dorinţa şi pasiunea alimentează evoluţia şi schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie să ai disponibilitatea şi pasiunea de a ieşi din propriile limite de confort”. Cu siguranţă, această scenă din viaţa lui Iisus e una de pasiune: ” Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele.”(Ioan 2:15).

Când analizăm o dorinţă dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm şi să fim sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinţei. Pentru a examina cu claritate o dorinţă, orice tendinţă de a judeca trebuie să dispară, deoarece nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorinţe ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinţa apare. Cineva îţi ia faţa pe autostradă, pentru un moment dorinţa ta este să ai un tun cu laser cu ajutorul căruia să-l spulberi de pe drum. Dacă te simţi groaznic şi ruşinat, atunci ai toate şansele ca motivul mâniei tale să nu fie niciodată descoperit.

Cât priveşte adevăratul motiv al dorinţei, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcţie publică dorindu-şi puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep să se simtă vinovaţi cu privire la adevăratul motiv al dorinţei lor şi intră într-un dans al declaraţiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetăţeni - când ei, de fapt, vor să experimenteze sentimentul puterii. Şi cine poate spune că pentru ei acest lucru nu reprezintă un pas înainte pe scara evoluţiei? Sau vor afirma poate că-şi doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate şi lipsă a valorii. în acest caz, obţinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.

Există şi un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinţei. Manifestarea! Aşa cum a menţionat Bill Tiller, vă doriţi o concentrare a minţii asupra unui singur punct. Dacă adevărata dorinţă este dublată de una corectă din punct de vedere politic sau o dorinţă are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două reţele neurale. Iar odată ajunşi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenţie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinţă din alaiul nesfârşit (sau care, cel puţin, pare astfel) va trebui să fie activată?

 
Alegerea

 Cineva este în faţa unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din raţiuni de simplitate, să zicem că e vorba de una din două entităţi. Una e personalitatea, iar cealaltă sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor două aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Ştim că dacă personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din reţelele neurale preexistente, însemnând experienţe şi emoţii trecute, ca şi dependenţele faţă de acestea. într-un asemenea caz, pe butonul declanşare am putea lipi eticheta repetiţie. Şi mai adesea, această alegere provine dintr-o decizie inconştientă, aşa cum se întâmplă cu animalele de laborator care continuă să apese pe pârghia peptidelor.

Adevăratul buton declanşator provine din zona spirituală. în acest caz, alegerea nu este motivată de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adică de evoluţie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesantă – cum putem şti, în faţa unei dorinţe trezite, dacă aceasta este bazată pe ego sau pe suflet? Mai cu seamă dacă luăm în considerare faptul că dorinţele provenite din zona spirituală sunt puţin mai ciudate, mai stranii în comparaţie cu rutina noastră cotidiană.

Există unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studenţilor şi învăţătorilor spirituali. în multe relaţii de acest tip, învăţătorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentală a acestui fapt este că dacă ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani până să-şi audă propria voce interioară, aşa că i-o comunică învăţătorul. în mod obişnuit, noi credem că războiul este rău, nu-i aşa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de război al lui Arjuna, spunându-i că sarcina lui spirituală este să meargă şi să lupte.

Un alt exemplu este o poveste buddhistă despre Marpa şi Milarepa, care construiesc o uriaşă casă de piatră. După ce o finalizează, Marpa îi cere lui Milarepa să pună fiecare piatră înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casă. Acest lucru sună nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul că au repetat acest dans de încă patru ori.

Don Juan l-a pus pe studentul său Carlos Castaneda, astăzi un autor celebru, să mănânce la cină hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri şi cartofi prăjiţi? După câteva luni, o femeie tânără şi frumoasă a intrat căutându-l pe Carlos. Acesta a rămas tăcut până când o limuzină elegantă a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat că, de fapt, căuta faima, iar în acea clipă şi-a înţeles adevărata natură.

Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentală conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă. Iată de ce este atât de important să nu judecăm dorinţele, ci să le examinăm atent înainte de a alege. Şi, în plus, mai e şi alegerea.

Iată ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se găseşte în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena să facem alegeri mai inteligente şi să fim conştienţi de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred că acest lucru reclamă exerciţiu, diferite feluri de exerciţii. Putem merge la sală pentru a ne întări bicepşii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditaţie şi alte practici”.

Aşadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare că întrebarea poate fi reformulată astfel: oare alegerea provine dintr-o reţea neurală existentă sau din cortexul frontal? Profităm de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite să alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce acţionează întotdeauna pe baza unor condiţii preexistente (vechi)?

Şi ne întoarcem încă o dată la întrebarea: în ce lume trăim? într-un univers viu, organic şi interconectat sau într-unul divizat şi imobil?

Noi alegem.

 Intenţia

Iar de cealaltă parte a alegerii e acţiunea! Când dr.Tiller şi-a desfăşurat cercetarea cu privire la capacitatea intenţiei de a influenţa sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificaţi”. După cum sugerează dr. Pert, această abilitate de a mânui intenţia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adaugă cu privire la abilitatea de a focaliza intenţia: ”Acesta e motivul pentru care unele învăţături oculte străvechi învăţau oamenii să se concentreze asupra unei flăcări. în acest fel înveţi să îţi aduci atenţia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetică devine mai mare”.

în acest punct vorbim tot despre crearea realităţii. Dar acum este vorba de motivul pentru care creăm ceea ce suntem, de nivelurile de la care creăm şi de modul în care facem aceste creaţii mai conştiente şi mai puternice. Se pare că extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:

 <

O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvată de fiinţa umană în numai câteva momente, datorită dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.>>

    Am vorbit aşadar despre motivul pentru care dorinţa e necesară şi nu întotdeauna „rea”. Şi iată de ce: pentru a aduce în realitate sănătatea, bogăţia şi fericirea trebuie să luăm decizii şi să ne aliniem la ele prin intenţie. Iar dacă încă simţiţi o legătură imperfectă cu aceste lucruri, Ledwith ne explică mai departe: „Şi de ce nu pot atinge aceste lucruri? în esenţă, din cauza lipsei concentrării. Nu putem sta concentraţi, mintea umblă încolo şi-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordaţi la vibraţiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intenţia să funcţioneze cu adevărat, ea trebuie să fie focalizată - dar lumea în care trăim ne solicită permanent atenţia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atenţia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilemă reală, observă dr. Dispenza, că „majoritatea oamenilor se opresc deoarece caută rezultatele după un efort foarte mic, iar când nu le văd renunţă imediat la respectiva posibilitate. Totuşi, potenţialul există şi după momentul în care ei se opresc. Suntem foarte leneşi ca fiinţe umane. Trăim într-o lume convenţională şi dacă nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerăbdători”.

Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastră de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victimă. Mai degrabă, pentru a obţine o intenţie bună, trebuie să ne dorim acest lucru şi să luăm deciziile necesare dezvoltării ei. E vorba, de fapt, despre o reacţie în lanţ cu rezultate extraordinare.

în capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune că realitatea este influenţată atunci când cineva se concentrează continuu asupra aceleiaşi intenţii direcţionate spre lumea cuantică. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „în virtutea legilor cuantice ale mişcării, o intenţie puternică manifestată printr-o mare rapiditate a actelor intenţionale similare va tinde să menţină modelul asociat al acţiunii.” Aşadar, nu e suficient să avem o intenţie şi să mergem la cinema, căci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinţă şi o focalizare repetate.

De fapt, este o alterare a frecvenţei şi a relaţiilor de fază.

După succesul obţinut dezvăluind rezultatele obţinute prin tehnica de regresie spirituală în viaţa dintre vieţi, Dr. Michael Newton a decis să conducă formarea profesională a hipnoterapeuţilor dornici să cunoască şi să dezvolte pe mai departe tehnica sa. Astfel că, în anul 2002, cu ajutorul unor hipnoterapeuţi dedicaţi,  a fondat Societatea de regresie spirituală (Society for Spiritual Regression) şi a început să pregătească hipnoterapeuţi atestaţi şi dedicaţi perfecţionării studiilor şi practicii de regresionare a clienţilor în perioada petrecută în lumea spiritelor, între vieţile lor pământeşti.

„Viaţa dintre vieţi: hipnoterapia regresiei spirituale reprezintă rodul a peste trei decenii de cercetări îndreptate în direcţia dezvoltării metodei clinice de hipnoză şi menite ajutorării clienţilor să ajungă la amintirile din viaţa lor ca suflete. Un element-cheie al cărţii de faţă constă în modalitatea de atingere a stării transei supraconştiente pentru reamintirea existenţei nemuritoare a clienţilor. Graţie unei percepţii înălţate, oamenii obişnuiţi pot găsi propriile răspunsuri la întrebările imemoriale „Cine sunt?”, „De ce sunt aici?”, „De unde vin?”

 
,,Această carte este în primul rând un „ghid practic”, în care am reunit şi explicat pas cu pas procedurile pe care le-am considerat a fi cele mai utile pentru atingerea amintirilor clienţilor din viaţa lor din lumea spiritelor. Iar dacă prezentul volum se doreşte a fi un text metodologic util, ce se adresează profesioniştilor cu experienţă în domeniul hipnozei, el conţine şi noi studii de caz, ce nu au fost cuprinse în precedentele mele lucrări Journey of Souls (Călătoria sufletelor) şi Destiny of Souls (Destinul sufletelor). Aceste noi studii de caz, precum şi întrebările pe care le-am folosit pentru a impulsiona procesul vizualizărilor spirituale, vor fi, poate, pe placul cititorilor care au apreciat celelalte două cărţi amintite. Cele trei volume laolaltă reprezintă o trilogie dedicată cercetării vieţii dintre vieţi.
    Speranta mea este că ne aflăm la începutul unei mişcări care va deveni mondială în secolul XXI, oferind o metodă ce ne va permite o nouă înţelegere spirituală asupra propriei noastre fiinţe. Multiplele aplicaţii ale regresiei spirituale ne pot ajuta să înţelegem scopul existenţei noastre şi, atingând această cunoaştere, vom deveni mai buni."

-Dr. Michael Newton

Fragment din PARTEA îNTâIA

INTERVIUL PRELIMINAR

 Examinarea sistemului de credinţă al clientului

 înainte de a intra în detaliile metodei de hipnoză potrivite pentru practicarea regresiei spirituale, cred că ar fi bine să reflectăm puţin la abordările dumneavoastră faţă de chestiunea vieţii dintre vieţi. în calitate de regresionist spiritual, veţi avea de-a face cu numeroşi clienţi aflaţi într-un impas personal cu privire la credinţele lor, încă din clipa primului lor contact cu dumneavoastră. Modul în care veţi răspunde respectivelor îngrijorări ar putea să fie un factor determinant pentru client în decizia sa de a vă alege sau nu pe dumneavoastră.

în vreme ce marea majoritate a oamenilor ce doresc să fie ajutaţi de dumneavoastră să-şi atingă amintirile eterne din viaţa lor ca suflete se simt bine cu credinţele lor, alţii sunt în conflict cu propriile credinţe religioase, manifestă îngrijorări cu privire la procedeele de hipnoză şi la momentul în care ating viaţa dintre vieţi sau se pot arăta sceptici în a vă acorda încredere pentru a le facilita accesul mental în lumea spiritelor.

îmi încep sesiunile explicând clienţilor potenţial neliniştiţi că îi voi ajuta să intre în regresia hipnotică cu o minte deschisă. Le pot spune, de asemenea, că indiferent de sistemul lor de credinţă, amintirile inconştiente ale oamenilor revelează acelaşi cămin în lumea spiritelor. Scepticii ar putea argumenta că acest tip de reasigurare este de fapt o precondiţionare a subiectului. Chiar şi aşa, după ce am condus mii de sesiuni de regresie hipnotică în viaţa dintre vieţi, consider potrivit să fac această afirmaţie dacă am de-a face cu un client cuprins de anxietate.

Discutând despre prejudecăţi, trebuie amintit şi faptul că au ajuns deja la cunoştinţa publicului cărţile mele referitoare la viaţa dintre vieţi. Dacă un potenţial client ridică posibilitatea de a fi influenţat în vreun fel prin citirea acestor cărţi, îi explic că, în timpul lungii perioade de practică scurse înaintea publicării cărţilor, nu obişnuiam să le spun prea multe clienţilor mei înaintea sesiunii propriu-zise. în orice caz, veţi observa că acest lucru nu implică nici o diferenţă. De îndată ce un subiect intră, din punct de vedere mental, în lumea spiritelor prin hipnoză profundă, indiferent de ideologia sa sau de ceea ce i-aş fi spus eu în prealabil, relatările sale vor fi similare cu cele ale tuturor celorlalţi oameni care au fost acolo (în lumea spiritelor) înaintea lui.

Unii dintre hipnoterapeuţii pe care i-am pregătit mi-au spus că au avut clienţi care, deşi nu auziseră niciodată de mine sau de cărţile mele, au relatat exact aceleaşi lucruri despre lumea spiritelor. Diferenţele apar în ceea ce priveşte anumite activităţi ale sufletelor, pe care unii clienţi le văd clar, iar altora le rămân nedesluşite. Niciodată două sesiuni nu vor fi perfect identice, deoarece fiecare suflet are un anumit model energetic menit recuperării amintirilor sale nemuritoare, precum şi propria sa istorie unică a existenţei.

Dacă un potenţial client manifestă rezerve faţă de filosofia metafizică din cauza unui sistem de credinţă rigid, acest fapt îi poate crea nelinişte interioară. Respectiva persoană v-a contactat tocmai pentru că doreşte să primească informaţii spirituale referitoare la sinele ei superior şi, totuşi, este trasă înapoi de rezervele pe care le are în plan ideologic. Adesea, când am avut de-a face cu asemenea cazuri, am decoperit că în spatele acestui conflict mental se găseau insatisfacţia şi nefericirea generate de felul în care respectivii indivizi priveau lumea şi propria lor viaţă la nivel conştient. Acest tip de persoane v-au contactat pentru că au atins în cele din urmă un punct în care au devenit doritori să găsească răspunsuri prin intermediul unei noi abordări. în aceste circumstanţe, un terapeut eclectic poate fi un bun partener de discuţii filosofice deschise, reflexive, intrerpretative şi încurajatoare pentru potenţialul client.

Spre exemplu, în America, dată fiind societatea preponderent puritană, este foarte posibil să auziţi: „Aş vrea să văd cum este Paradisul, dar mi-e teamă să nu fac cumva vreun păcat prin faptul că am venit la dumneavoastră”. O altă reacţie de acelaşi tip poate suna astfel: ”cred în existenţa vieţii de după, dar oare trebuie să fiu şi un adept al reîncarnării pentru a putea fi un candidat optim pentru regresia spirituală?” Am avut o serie de clienţi ce proveneau din anumite culturi în cadrul cărora există puternice convingeri că viaţa este deterministă şi lasă oamenilor puţină posibilitate de control asupra propriului destin. Alte societăţi manifestă o atitudine deschisă faţă de reîncarnare şi destin, dar ritualurile lor implică existenţa unor zei mânioşi, spirite rele, şi târâmuri astrale indezirable după moarte. Unele sisteme de credinţă nu acceptă ideea conform căreia sufletul există într-o lume a spiritelor în perioada dintre vieţile fizice. Desigur, ateii şi agnosticii pot accepta anevoie existenţa unei puteri superioare şi a unui model mai înalt al universului. După cum am menţionat deja, indiferent de preconcepţiile ideologice din minţiile lor conştiente, odată ce aceşti oameni se află în stare de transă supraconştientă, ei vor avea aceleaşi amintiri cu privire la viaţa lor sufletească dintre vieţi precum toţi ceilalţi clienţi ai dumneavoastră.

Veţi fi adesea contactat de o serie de oameni contemplativi, indiferent de sistemul de credinţă pe care l-au îmbrăţişat, deoarece aceştia se găsesc în căutarea sensului propriei lor vieţi. Ei caută un tip diferit de spiritualitate, coerent şi semnificativ. Lăsând la o parte extremiştii şi doctrinele lor radicale, toate religiile conţin minunate mărturisiri ale compasiunii, carităţii şi iubirii. Totuşi, ele sunt ancorate de secole într-o serie de dogme instituţionale ce nu se mai potrivesc gândirii moderne. în opinia mea, marile religii ale lumii sunt prea impersonale pentru mulţi oameni. într-un sens, aceste religii puternice au pierdut mult din esenţa contactului spiritual, individual cu divinul care le-a motivat originile şi ascensiunea. Oamenii sunt tulburaţi de această „evoluţie”.

Istoricul Arnold Toynbee a afirmat că, de-a lungul istoriei umanităţii, atunci când un sistem de credinţă depăşeşte faza în care constituie un model spiritual pentru oameni, este fie modificat, fie înlăturat. Trăim într-o lume percepută ca fiind haotică. Unii oameni consideră că haosul lumii contemporane constituie rezultatul propriilor noastre acţiuni, în vreme ce alţii dau vina pe Sursa care ne-a creat şi întorc spatele oricărei credinţe. De-a lungul numeroşilor mei ani de practică privată, am văzut că un număr tot mai mare de oameni se află în căutarea unei conştiinţe spirituale individuale şi unice pentru ei, precum şi lipsită de orice fel de intermediari care ar dori să-şi impună voinţa asupra a ceea ce tot ei pretind a fi spiritual.

Cu toţii avem tendinţa de a fi intoleranţi cu oamenii care cred în altceva decât noi. Astfel, este normal să aveţi unele înclinaţii personale spre adevărurile pe care le îmbrăţişaţi, dar - ca regresionişti spirituali - acest lucru nu trebuie să vă afecteze receptivitatea spre ideile exprimate de clienţi. în calitate de terapeut al regresiei în viaţa dintre vieţi, menirea dumneavoastră este să ajutaţi clientul să atingă deopotrivă înţelegerea şi echilibrul sufletesc cu privire la propria-i existenţă, însă fără a vă impune valorile. Tot ceea ce clientul trebuie să ştie se află, de fapt, în propria sa minte. Pe cât posibil, trebuie să le permiteţi să-şi recunoască şi interpreteze singuri propriile amintiri. înţelegerea şi energia dumneavoastră tămăduitoare pozitivă sunt vitale atunci când lucraţi asupra viziunii interioare a clientului cu privire la propria sa viaţă de suflet. în acest fel, facilitaţi, de asemenea, alinierea energiei vibraţionale a sufletului clientului cu ritmul creierului său uman.

încerc să le explic clienţilor mei (proveniţi din numeroase sisteme de credinţă filosofice) că trăim într-o lume imperfectă, pentru ca ei să aprecieze perfecţiunea. Ne străduim din greu să ne îmbunătăţim prin intermediul liberului arbitru şi al schimbării. Căutarea înţelepciunii şi înţelegerii interioare este esenţială, deoarece până nu vom găsi o cunoaştere personală interioară în spatele doctrinelor instituţionale dezvoltate de către alţii cu multă vreme în urmă, nu vom putea fi cu adevărat înţelepţi în ceea ce priveşte modul în care să ne trăim astăzi vieţile pe Pământ.

Adevărurile actuale sunt urmate cu fiecare generaţie de o serie de adevăruri mai înalte. Tocmai această progresie a cunoaşterii, laolaltă cu o conştienţă acută a propriei noastre fiinţe, constituie esenţa exprimării identităţii noastre personale. în calitate de regresionişti spirituali care utilizează puterea hipnozei, suntem binecuvântaţi astăzi cu un nou mediu al intervenţiei terapeutice. Dacă puteţi ajuta oamenii să înţeleagă lumina divinităţii din propria lor fiinţă, impulsionându-le astfel descoperirea de sine, atunci veţi aduce o contribuţie reală pe drumul iluminării supreme a rasei noastre.

Destinul sufletelor, cea de-a doua carte pe care a publicat-o Dr. Michael Newton ca urmare a fantasticei descoperiri pe care a făcut-o oarecum întâmplător, dar care a condus la realizarea unui mare pas în privinţa nu numai a hipnoterapiei, dar şi a înţelegerii spaţiului spiritual din care sufletele coboară pe Pământ, a fost o carte mult aşteptată şi dorită de cititorii avizi să înţeleagă ce se întâmplă cu sufletul când părăseşte trupul. Şi această carte, ca şi prima, Călătoria Sufletelor, a devenit repede un best-seller în SUA. Dacă în prima carte autorul prezintă informaţii referitoare la moarte şi trecerea dincolo de ea, în cea de-a doua, “o a doua călătorie de-a lungul aceluiaşi râu”, prezintă aspecte ale vieţii sufletului, organizarea şi sistemul de educaţie a sufletelor în lumea spiritelor, ordinea şi planificarea ce există în folosul fiinţei umane. 

Destinul Sufletelor prezintă modalităţi în care spiritele iau legătura cu cei încarnaţi, informaţii cu privire la energia sufletului, diviziunea şi reunificarea sufletului, precum şi sistemele grupurilor de suflete, aşezările spirituale, culorile spiritelor, sufletele pereche, legăturile între familiile spirituale şi cele umane, dar şi despre liberul arbitru, alegerea trupurilor şi a experienţelor într-o aşa numită cameră a ecranelor, în care pot fi vizualizate vieţile viitoare, dar pune la dispoziţie informaţii şi despre o bibliotecă, o altă imagine şi denumire pentru ceea ce se cunoaşte a fi Cronicile sau Biblioteca Akasa. 

Primele două carţi pe care Editura Cartea Daath le-a adus publicului, Călătoria Sufletelor şi Destinul Sufletelor, reprezintă rezultatul muncii de cercetare făcută de Michael Duff Newton, doctor în consiliere psihologică, atestat ca hipnoterapeut şi membru al Asociaţiei Americane a Terapeuţilor.

Ceea ce aduce nou şi fascinează cititorii din zeci de ţări este tocmai descoperirea pe care Dr. Michael Newton a făcut-o oarecum întâmplător în timpul unei şedinţe de regresie temporală, şi anume, că putea să privească lumea spiritelor prin ochii minţii unui subiect aflat sub hipnoză. Descoperise că putea afla ceea ce se întâmpla în viaţa dintre vieţi, ce se întâmplă cu sufletele atunci când nu sunt întrupate pe Pământ, ajungând să îi fie descrisă organizarea spiritelor, precum şi multe alte detalii cu privire la felul şi evoluţia spiritelor. Atingând centrul Sinelui, mintea supraconştientă a subiecţilor săi, autorul a fost fascinat el însuşi de lumea pe care a descoperit-o atât prin intermediul unor pacienţi profund religiosi, sau atei convinşi, cât şi prin intermediul unor adepţi ai unor credinţe filozofice sau, pur şi simplu, neancoraţi în vreo credinţă, acest lucru neavând nici o importanţă, pentru că, aceşti subiecţi relatau lucruri asemănătoare. Sutele de studii de caz au fost analizate şi ordonate, autorul oferind în primul volum, Călătoria Sufletelor, informaţii referitoare la moarte şi trecerea dincolo de ea, în timp ce în al doilea volum, prezintă, într-o “a doua călătorie de-a lungul aceluiaşi râu”aspecte ale vieţii sufletului, organizarea şi sistemul de educaţie a sufletelor în lumea spiritelor, ordinea şi planificarea ce există în folosul fiinţei umane.

Călătoria Sufletelor ne dezvăluie ce se întâmplă imediat când survine moartea, poarta spre lumea spiritelor, întoarcerea acasă, ne prezintă felul în care ghizii noştri ne conduc spre grupul din care facem parte ca spirit, ca şi stadiile de dezvoltare ale spiritelor, atât cât practica şi subiecţii pe care i-a intâlnit i-au permis autorului să descopere şi să sintetizeze în acest volum.

Cărţile au fost traduse deja în limbile franceză,italiană, japoneză, portugheză, spaniolă, ebraică, rusă, germană, chineză, coreeană, daneză, estoniană, bulgară, ungară, poloneză, turcă, slovacă, cehă şi slovenă. Considerat un pionier al dezlegării misterelor vieţii noastre în lumea spiritelor, după apariţia primei cărţi, Călătoria Sufletelor, autorul aproape că a fost impins de cititori să continue dezvăluirile studiilor sale, astfel că, în anul 2002 a apărut şi.Destinul Sufletelor.